O veritabilă dictatură sub conducerea primului ministru Sheikh Hasina și a unui partid care, constant, reprimă orice formă de rezistență a lucrătorilor, Bangladesh este țara în care 4.7 milioane de copii sunt exploatați pentru muncă. Majoritatea acestor copii provine din mediul rural și muncesc cu prețul educației lor. Un copil-lucrător din Bangladesh lucrează 64 de ore pe săptămână și, deși limita legală stabilită pentru intrarea în câmpul muncii este de 14 ani, mulți dintre aceștia sunt și mai tineri.
Ca și cum o copilărie furată în numele profitului claselor dominante nu ar fi suficient, practicile uzuale în unitățile care exploatează copiii întrec orice limită a cinismului. Printre acestea, se numără și încuierea copiilor în fabrici, pentru a-i opri să se ducă afară, la joacă, în timpul programului, totul pentru a maximiza profitul.
La fel se întâmpla și în fabrica Hashem Foods din orașul Narayanganj, întreprindere ce folosea în mod ilegal copii-lucrători. Pe 8 iulie, această cruzime avea să ducă la un final tragic.
Un incendiu a cuprins unitatea, iar copiii dinăuntru nu au avut nicio șansă de a se salva. Încuiați în fabrică, nu le-a rămas decât să aștepte intervenția pompierilor – care afirmă că n-au fost informați despre asta decât peste mai bine de o oră. Unii dintre copii au încercat să sară de la etajele clădirii, iar mulți dintre ei nu au supraviețuit căderii.
Conform informațiilor, 52 de copii-lucrători au murit, iar un număr și mai mare au suferit vătămări grave.
Nu e primul incident similar
Din păcate, moartea copiilor din fabrica Hashem Foods nu este un simplu accident, ci un efect previzibil al politicilor capitaliste care urmăresc “creșterea economică” (de care profită, în realitate, doar clasele privilegiate) cu orice preț. Mărturie în acest sens stau alte cazuri similare.
În 2013, prăbușirea Rana Plaza în apropiere de capitală a ucis peste 500 de muncitori, după o estimare conservatoare. Această tragedie a venit la doar câteva luni după ce peste 110 lucrători în industria îmbrăcăminții arseseră de vii în fabrica Tazreen Fashions, incident pentru care nimeni nu a fost sancționat.
Muncitorii din Rana Plaza lucrau, de asemenea, în industria textilă și produceau bunuri pentru piețele occidentale.
Pentru ca muncitorii să poată fi exploatați cât mai ușor și cu cât mai puține consecințe pentru exploatatori, legea din Bangladesh este săracă în reglementări în domeniul muncii, iar puținele legi existente au eșuat în a fi aplicate. Conform unor rapoarte, doar 18 inspectori supraveghează 100.000 de fabrici de textile din capitală. Sindicatele sunt absente, iar lucrătorii în aceste fabrici sunt reprimați atunci când încearcă să se organizeze pentru a-și apăra propriile interese în fața celor care nu dau doi bani pe siguranța și sănătatea lor.
La fel ca alte state din Asia de Sud-Est, Bangladesh este o țară a muncii ieftine și este exploatată ca atare de companiile occidentale, care își externalizează producția aici pentru a reduce costurile. Lucrătorii din aceste state muncesc mai mult și sunt plătiți mai puțin pentru a produce bunuri ieftine pentru piețele europene și nord-americane, bunuri vândute sub branduri deținute, adesea, de corporații globale.
Lipsa reglementărilor este atât de acută încât unii dintre lucrători nici nu sunt înregistrați ca angajați ai companiilor și au un statut legal similar cu uneltele și utilajele din fabrică.
Doar că, spre deosebire de unelte, muncitorii nu rămân pasivi în fața exploatatorilor.
Rezistența, lipsită de perspective fără organizare politică
Chiar dacă se află sub amenințarea unei represiuni constante, atât din partea organelor statului, cât și din partea angajatorilor, proletariatul din Bangladesh rezistă activ opresiunii, protestează și organizează greve. Multe dintre acestea se transformă în confruntări violente cu forțele de ordine, care acționează pentru a proteja starea de fapt și a înăbuși revoltele.
Tragedia din Rana Plaza a generat reacții puternice în rândul muncitorilor din întreaga țară, care au voluntariat cu sutele pentru a salva victimele dintre dărâmături și a dona sânge. Familiile celor decedați au ieșit în stradă împotriva sistemului care a cauzat tragedia. În mai multe zone din țară, proteste violente au erupt pe măsură ce lucrătorii din industria textilă s-au mobilizat și au anunțat greve. Mai multe fabrici au fost atacate, iar mobilizarea a fost suficient de amplă ca forțele de ordine să n-o poată înăbuși.
În octombrie 2020, peste 200.000 de lucrători în navigația fluvială au intrat într-o grevă de trei zile împotriva asociației deținătorilor vaselor pe care aceștia le operau – demers în urma căruia au obținut o reformă minoră: plata unor alocații alimentare.
În ianuarie 2019, mii de lucrători în industria textilă care fabricau haine pentru branduri globale în schimbul a mai puțin de 100 de dolari pe lună au ieșit în stradă pentru a cere salarii mai mari. Au fost întâmpinați de poliție cu gaze lacrimogene și cu gloanțe de cauciuc, iar 5000 dintre aceștia au fost dați afară de șefii lor – perturbarea unei industrii de 30 de miliarde de dolari nu putea rămâne nepedepsită de cei care profită de pe urma ei.
Din păcate, schimbările sistematice întârzie să apară. Energia și eforturile proletariatului din Bangladesh se disipează în absența unui program revoluționar concret și a unei organizații politice bazate pe acest program, care să acționeze ca o avangardă.
Niciun partid politic din Bangladesh nu este capabil să își asume acest rol în momentul de față. Partidele care se declară “socialiste” sau “comuniste” sunt departe de a avea o perspectivă revoluționară sau de a fi structuri de organizare pentru clasa muncitoare. În schimb, acestea au preferat să cedeze în fața regimului, pentru a fi recompensate cu poziții confortabile și a deveni o parte din sistem, în timp ce fac apel la colaborare între muncitori și exploatatorii lor în schimbul unor reforme insignifiante.
Soluția stă în construcția unei astfel de structuri politice, bazate pe colaborarea clasei muncitoare pe baza condiției comune, dincolo de diferențele aparente. Această structură cu rol de avangardă se va dezvolta, eventual, din începuturile de organizare revoluționară ale muncitorilor deja existente, întrucât dezvoltarea sa este o necesitate.
Dar capitaliștii din Bangladesh se tem de această eventualitate, așa că fac tot posibilul să distragă atenția.
Diversiunile de rigoare: mirajul identității religioase și omul de paie al naționalismului
Încercarea de a distrage muncitorii de la caracterul de clasă al originii problemelor cu care se confruntă prin construcția artificială a unor criterii de diviziune între ei nu este nouă.
La fel ca în România, unde partide reacționare precum A.U.R. sunt prezente în mijlocul grevelor și al mișcărilor muncitorești, unde fac eforturi să dirijeze energia înspre tema falsă a diviziunii pe criteriul naționalității, și în Bangladesh, antagonismul dintre națiuni și religii este exploatat de clasele dominante pentru a-și proteja pozițiile de putere.
În cazul de față, întrucât fabrica Hashem Foods era deținută de compania pakistaneză Lahore International, elitele au dezgropat vechiul antagonism dintre Bangladesh și Pakistan pentru a construi un om de paie naționalist – o falsă diviziune, întrucât, pentru muncitorul exploatat, naționalitatea exploatatorului nu schimbă în vreun fel situația și, deci, nu prezintă vreun interes. Încercând să mute vina pe capitaliștii străini, capitaliștii autohtoni își neagă propria implicare în opresiune. Astfel, clasa muncitoare din diverse țări este dezbinată, în timp ce clasele dominante de pretutindeni sunt, de fapt, aliate între ele împotriva muncitorilor și a reacțiilor acestora.
Aceeași dinamică exploatează în mod convenient diversitatea religioasă din Subcontinentul Indian, întorcând muncitori ce împart aceeași condiție unul împotriva celuilalt pentru a preveni o eventuală solidarizare.
Ultima noapte de dezbinare, întâia noapte de solidaritate
Pe măsură ce tragedii precum incendiul de la Hashem Foods sau prăbușirea Rana Plaza cutremură întreaga țară și generează – după cum am văzut – solidaritate spontană a muncitorilor, aceste trucuri retorice ale claselor dominante încep să-și piardă efectul. În mod similar, strategiile pseudo-reprezentanților clasei muncitoare în cârdășie cu puterea încep să emane ridicol, pe măsură ce devine evident că o schimbare după un model reformist, prin concesii cu cei responsabili pentru suferința celor mulți, nu va garanta niciodată o viață decentă pentru omul de rând.
Exploatarea cruntă a lucrătorilor din Bangladesh și din restul lumii nu este doar un produs al unei lăcomii ieșite din comun. Este, pur și simplu, una dintre fundațiile naturale și optime ale capitalului. Tocmai de aceea, orice discuție despre reforme își pierde relevanța.
Abolirea exploatării copiilor pentru muncă, șansa la educație și la un loc de muncă de la care te întorci acasă în viață și salariile care permit un trai decent nu pot fi obținute în paradigma actuală, ci doar printr-o schimbare de paradigmă.
Iar această necesitate a schimbării de paradigmă devine tot mai evidentă, în Bangladesh și în întreaga lume. Un sistem care permite ca zeci de copii să ardă în numele profitului trebuie să ardă, la rândul său, din temelii, pentru a face loc unuia care prioritizează viața umană și nu supraabundența financiară a celor care îl domină.