Sustenabilitatea ecologică a reprezentat istoric și reprezintă în continuare tema revendicărilor unei largi varietăți de mișcări sociale și un element important al agendelor multor organizații. Încă din 1962, când Primăvara Tăcută1 a fost publicată, cu reacții puternice din partea intereselor de business și a publicului general american, în spațiul occidental a fost contestată ideea hegemonică a acceptabilității poluării și degradării mediului ca un preț rezonabil pentru bunăstare, „o parte inevitabilă a progresului” (Hynes 1989).
Degradarea istorică a influenței de care această idee se bucura în trecut a lăsat în urmă un spațiu gol în lumea occidentală – un spațiu al soluțiilor accesibile civilizației umane în abordarea problemei ecologice; spațiu ocupat ulterior de concepții care contrastează puternic cu sustenabilitatea.
Pe de o parte, asistăm la instituționalizarea unui nou concept, neoliberal, al sustenabilității – o perspectivă asupra a ceea ce înseamnă acțiunea ecologică și cum aceasta ar putea, susține el, construi o societate compatibilă cu o continuitate a pieței libere și a premiselor pe care capitalismul modern este fundamentat2.
Pe măsură ce necesitatea unei soluții pentru impedimentul ecologic aflat în calea supraviețuirii civilizației noastre a devenit tot mai evidentă, dezvoltarea sustenabilă a fost adoptată în agenda tot mai multor organizații. Avertizările comunității științifice asupra urgenței de a acționa contra încălzirii globale, asupra inevitabilității terminării rezervelor de combustibili fosili ale planetei noastre și asupra potențialelor pierderi de vieți umane3 ca urmare a schimbărilor climatice au devenit din ce în ce mai alarmante pe parcursul ultimului secol.
Instituții neoliberale al căror scop inițial era liberalizarea economică a noi teritorii pentru incorporare în economia globală și protecția mobilității bunurilor și capitalului peste granițe, precum Forumul Economic Mondial, au adoptat dezvoltarea sustenabilă la nivel discursiv.. Fenomenul a fost însoțit și de crearea unor noi instituții4, organizații internaționale și asociații de business, ca răspuns la presiunea opiniei publice și a comunității științifice.
În realitate, scopul deservit de multe dintre aceste instituții este nu atât facilitarea cooperării și acțiunii colective pentru ameliorarea problemei ecologice prin acțiuni consistente cu soluția dezvoltării sustenabile, cât promovarea și normalizarea conceptului neoliberal al sustenabilității în sensul acceptării sale generale ca unica formă pe care sustenabilitatea ecologică o poate lua în imaginarul colectiv.
Pe de altă parte, o puternică și diversă rezistență s-a conturat în contextul mișcărilor sociale ecologiste dezvoltate de la firul ierbii pentru a combate probleme ecologice locale sau din toată lumea, precum și în cadrul multor organizații ecologiste născute în interiorul societății civile – rezistență consolidată semnificativ pe parcursul ultimilor doi ani, când aceste forme de organizare au fost adoptate de tineri din întreaga lume, inclusiv din zonele cele mai afectate de schimbările climatice, pentru a trage un semnal de alarmă asupra propriului viitor compromis grav, dacă nu chiar potențial inexistent.
Acestea au generat o rezistență a cărei presiune este resimțită istoric de status quo-ul neoliberal, de la ecologismul moral al Primăverii Tăcute, cu îndemnul său la acțiune imediată, la identificarea modului de producție și consum capitalist, a doctrinei expansiunii economice nelimitate și a structurilor ierarhice de exploatare a omului și naturii drept cauzele sistemice ale problemei ecologice în literatura produsă în jurul conceptului de ecologie socială.
Conceptul sustenabilității dezvoltat în aceste discursuri este reprezentat de existența sustenabilă, un termen cuprinzător ce descrie trăsăturile comune ale planurilor pozitive pentru o societate conștientă de propriul efect asupra mediului, propuse ca alternativă la dezvoltarea sustenabilă. Existența sustenabilă consideră dezvoltarea economică nelimitată a fi incompatibilă cu sustenabilitatea ecologică. Spre deosebire de soluția propusă de instituțiile neoliberale aderente la doctrina dezvoltării sustenabile, primitivismul lui John Zerzan sau ecologia socială a lui Murray Bookchin consideră că sustenabilitatea ecologică nu implică doar tratamentul simptomatic al efectelor negative cauzate de externalitățile modelului capitalist de producție și consum, ci eliminarea cauzelor sistemice ale acestora – o schimbare radicală în natura vieții noastre de zi cu zi.
Mișcările ecologiste locale, precum și inițiativele transnaționale născute la firul ierbii în cadrul societății civile5 adoptă la ora actuală un discurs pragmatic, fundamentat pe analiza științifică și identificarea efectelor și a cauzelor idiosincratice ale componentelor complexei probleme ecologice. În ciuda faptului că o parte din acestea au un discurs asumat ideologic, cele mai multe sunt deschise ambelor concepții ale sustenabilității menționate anterior și reprezintă terenul luptei pentru hegemonie dintre dezvoltarea sustenabilă și existența sustenabilă. Competiția dintre cele două categorii de discursuri și conceptele lor contrastante ale sustenabilității are mize mari, la mijloc fiind nimic mai puțin decât viitorul planetei noastre, continuitatea vieții așa cum o știm, precum și, pentru cei avantajați de starea de fapt actuală, menținerea unei poziții de privilegiu economic într-un sistem construit să-i avantajeze, concomitent cu liniștirea presiunii publice prin pseudo-reforme.
Ne dezvoltăm sau existăm? Alegerea ne aparține
Dezvoltarea sustenabilă privește omul și natura ca pe simple unități economice. Capitalul natural, piața de desfacere și forța de muncă înlocuiesc astfel termeni ca biosfera și comunitatea în discursul neoliberal. Pentru economia convențională a dezvoltării sustenabile, societatea umană și natura sunt simple sub-sisteme ale atotcuprinzătorului sistem economic. Această premisă conduce la ideea conform căreia capitalismul este un sistem lipsit de limite, „un sistem care continuă să funcționeze în ciuda limitelor impuse de legile fizicii și biologiei (…) o mașină de mișcare perpetuă” (Williams 2010).
Cu toate acestea, economia nu este independentă de natură, iar exploatarea și degradarea naturii în scopul profitului nu este lipsită de consecințe, chiar și pentru actorii economici. Natura ierarhică a sistemului economic actual, cu învingători și învinși clar delimitați și o competitivitate brutală, determină agenții privați să exploateze o cantitate tot mai mare dintr-un set tot mai restrâns din ceea ce neoliberalismul numește resurse naturale – în realitate, materii disponibile în cantități tot mai limitate.
Aceste fenomene primesc expresie în inițiativele ecologice rezultate din urmărirea obicetivului dezvoltării sustenabile în cadrul instituțiilor neo-liberale. Un exemplu ilustrativ sunt sistemele de credite de carbon popularizate ca mijloc de intervenție în sensul reducerii emisiilor naționale de gaze cu efect de seră după introducerea Angajamentelor Determinate Național în UNFCCC ca principală metodă de promovare a cooperării internaționale pentru combaterea schimbării de climă.
Sistemul de credit permite cumpărarea și vânzarea dreptului de a polua, facilitând apariția unui nou sector al pieței mondiale alimentat de ferme de carbon6, însă, deloc surprinzător, eșuează în eliminarea cauzelor sistemice ale problemei ecologice – supraproducția motivată de profit și reglată prin supraconsum stimulat artificial, precum și perspectiva asupra naturii ca sistem subordonat sistemului economic.
Setul de resurse naturale exploatabile în perspectiva neoliberală include, astfel, chiar și capacitatea planetei de a găzdui viață în condițiile schimbării climatice – un element substituibil în procesul de producție, cu valoare monetară fixă; doar un obstacol temporar în calea dezvoltării economice eterne. Conceptul neoliberal al sustenabilității vede soluția la problema ecologică în atenuarea efectelor externalităților produse de agenții economici ai pieței mondiale în condițiile creșterii neîncetate a activităților lor productive și consumului aferent. Dezvoltarea economică continuă este considerată inerent bună și indispensabilă unei societăți sănătoase, iar acțiunea ecologică motivată de dezvoltarea sustenabilă are mereu în vedere atenuarea efectelor, nu abordarea cauzelor.
Existența sustenabilă reprezintă conceptul sustenabilității opozant perspectivei neoliberale. Pe când dezvoltarea sustenabilă privește natura ca un subsistem al sistemului economic, existența sustenabilă consideră sistemele noastre economice, sociale și politice a fi subsisteme ale celui natural. Ecologia socială le numește pe acestea a doua și, respectiv, prima natură. Prima natură este reprezentată de biosfera planetei noastre, cea de-a doua natură conține antroposfera acesteia.
Civilizația umană a construit o infrastructură de transport extinsă pe majoritatea suprafeței planetei. Ne aflăm într-un moment al dezvoltării tehnologiei de exploatare a resurselor oferite de natură fără precedent. Agricultura poate susține populații imense și împinge malnutriția, un pericol consistent pe parcursul evoluției civilizației noastre la limita extincției, în cazul unei distribuiri echitabile a hranei. O bună parte dintre noi se bucură de un nivel de confort al vieții de zi cu zi inimaginabil în urmă cu doar câteva secole. Cu toate acestea, rădăcinile societății umane sunt în biosferă și aceasta continuă să fie integrată în biosferă, iar toate activitățile umane au implicații ecologice și limite de sustenabilitate.
Astfel, existența sustenabilă nu poate concepe ca punct terminus al acțiunii ecologice semnificative o societate în care sistemul economic lipsit de limite al capitalismului rămâne prezent. O societate rațională, în care cauzele sistemice ale problemei ecologice sunt combătute, iar omul este pe deplin conștient de efectele sale asupra mediului și acționează în consecință este propusă ca alternativă. O consecință a acestei premise este că existența sustenabilă nu se poziționează doar în opoziție cu dezvoltarea sustenabile și cu credințele sale în dezvoltare fără sfârșit, ci aduce și critici importante la adresa ecologismului moral, lipsit de vreo ideologie asumată sau vreun plan pozitiv pentru transformarea societății umane.
Ecologia socială consideră ecologismul moral un discurs lipsit de potențialul de a genera un plan concret de acțiune ecologică în vederea abordării cauzelor sistemice ale problemei ecologice. Ecologismul moral consideră promovarea cauzei ecologice și schimbările individuale la nivelul stilului nostru de viață a fi suficiente pentru abordarea problemei ecologice, în timp ce capitalismul modern manipulează cu dibăcie opinia publică și dorința generală a unei soluții pentru problema ecologică prin creația a ceea ce Bookchin numește „miraje ecologice” (Bookchin 2007) – concepte precum dezvoltarea sustenabilă, ce promit un viitor sustenabil în condițiile menținerii premiselor și naturii sistemului nostru economic de producție și consum intacte.
Bibliografie
Andrew, Brian. 2008. “Market Failure, Government Failure and Externalities in Climate Change Mitigation: The Case for a Carbon Tax.” Public Administration and Development 28 (5): 393–401.
Bookchin, Murray. 2007. Social Ecology and Communalism. Edited by Eirik Eiglad. Carson, Rachel. 2002. Silent Spring. Houghton Mifflin Harcourt.
Hynes, H. Patricia. 1989. The Recurring Silent Spring. 1st ed. The Athene Series. New York: Pergamon Press. Williams, Chris. 2010. Ecology and Socialism: Solutions to Capitalist Ecological Crisis. Zerzan, John. 1999. Elements Of Refusal.
————
Referințe
1 Scandaloasa deconspirare a pericolului public reprezentat de pesticidele sintetice pentru publicul larg bazată pe un deceniu de cercetare a jurnalistei americane Rachel Carson.
2 Creștere economică neîncetată și un apetit nemărginit pentru produse de consum.
3 Cu precădere în statele subdezvoltate ale lumii.
4 Precum United Nations Framework Convention on Climate Change (UNFCCC) sau Grupul de Conducere Climatică.
5 Precum Oameni pentru Tratamentul Etic al Animalelor (PETA), Greenpeace sau Americani Împotriva Fracturării Hidraulice (AAF).
6 Agenți economici a căror model de business este desfășurarea unei activități economice ecologic sustenabile, fără prospectul profitului, pentru ca apoi să-și vândă dreptul de a polua altor actori, statali și non-statali.